Sport journalism to the next level
Dincolo de titluri și de recorduri
July 2nd, 2012
 

Știți deja campioana, veche și nouă, europeană. Știți și recordul stabilit de Spania, cu trei finale de turnee finale câștigate, consecutiv, recordul lui Del Bosque, Champions League, titlul mondial și cel european, titlul de cel mai bun jucător al lui Iniesta, Gheata de Aur a lui F. Torres. Toate vor fi trecute în cărțile de istorie, în statistici, iar analiștii le vor găsi noi înțelesuri peste ani. Finala Spania – Italia, însă, a însemnat mai mult decât atât.

Nu sunt deloc convins că „furia roja” a fost campioană aseară, de la început până la sfârșit. Ceea ce a câștigat prin jocul excelent, a a pierdut prin golurile de la finalul partidei, atunci când taurul era înfrânt, era îngenunchiat, iar toreadorul l-a apăsat pe grumaz pentrui a muri mai repede. Italia, rămasă în doar 10 oameni, probabil că n-ar fi fost călcată în picioare dacă rezervele spaniole nu ar fi vrut neapărat să înscrie. Îndrăznesc să spun că Barcelona s-ar fi oprit la 2-0 într-un meci pe care îl controla în totalitate. Sigur, până în minutul 60, când s-a accidentat, și a trebuit să părăsească terenul, Thiago Motta, partida era deja, în proporție de 75%, jucată. Și totuși, parcă Italia merita să piardă altfel, mai ales judecând după partidele entuziasmante făcute în fața Angliei și Germaniei.

Prandelli a mizat pe aproape aceeași linie de fund ca în meciul cu nemții, excepția numindu-se Abate, intrat în locul lui Balzaretti. Iar faptul că juventinul Chiellini a jucat numai fundaș central în ultimii șase ani, din sezonul în care „Bătrâna Domană” a fost retrogradată, s-a simțit la faza primul gol. Reflexele de fundaș de bandă ale lui Giorgio erau tocite, așa că Fabregas s-a infiltrat prin spatele lui, în careu, și a pasat decisiv pentru D. Silva. Iar balanța a fost înclinată.

În rest, ceea ce am scris într-un articol anterior finalei, s-a întâmplat. Italia “arsese” deja în partidele din sferturi și semifinale, iar Spania era “datoare” cu meciul mare de la acest Euro. Și l-a făcut tocmai când era mai mare nevoie de el. Au rezistat cu brio raidurilor lui Cassano, Balotelli și Di Natale, iar când fundașii au clacat, i-a salvat Casillas, linia de mijloc a fost net peste cea a Italiei, probabil obosită, iar în atacul fără atacanți de meserie a fugit un fundaș și a înscris cu o execuție de vârf autentic.

Dar, așa cum spuneam, dincolo de titluri și recorduri, rămâne o declarație. „Nu joc pentru a câștiga Baloane de Aur, joc fotbal pentru a fi fericit”, a spus Iniesta, un fotbalist care dacă avea carisma lui Rui Costa, Totti sau Zidane și șansa de a nu fi contemporan cu Messi, ar fi rămas în istorie drept unul dintre cei mai buni jucători ai lumii. În declarația lui Andres rezidă plăcerea de a vedea Spania și/sau Barcelona. În fericirea acestor jucători magistrali atunci când joacă. Aduceți-vă aminte de dinții lui Ronaldinho din perioada Barcelona. Erau tot timpul pe o treime din ecranele televizoarelor. Pentru că fotbalul se joacă pentru a fi fericit.

Cristian Munteanu

Add a comment: